Prima pagină » Cronică de concert » Cu Zalmoxis și Thor la concert: Amon Amarth, Hypnos și GOD la Arenele Romane

Cu Zalmoxis și Thor la concert: Amon Amarth, Hypnos și GOD la Arenele Romane

Înainte de a da drumul rândurilor despre concertul de la Arenele Romane, să-mi îngăduiți să mulțumesc celor care ne sunt aproape și care decid, dezinteresați, să ne ajute. De data aceasta este vorba de Ana Ursulescu, pentru că ea semnează cronica de mai jos. Mulțumim, Ana!
Rock on!
– BogDan –

Or fi ele Arenele “Romane”, dar pe 29 aprilie, zeii care s-au perindat, măcar în spirit, prin zonă au ținut de cu totul alte panteonuri. Dar s-o luăm cu începutul.

Început care are loc, cum e și normal, la intrarea în incintă, pe unde subsemnata a ajuns cu destul de mult timp înaintea deschiderii porților. Destul de puțină lume, zic, dar era devreme. Atât doar că, până la 19 (ora de acces), mulțimea nu sporise semnificativ. La poartă am remarcat două lucruri, ambele la fel de îmbucurătoare: primul, că mulțimea de vânzători ”de ocazie” de bilete nu mai era prin zonă, sau măcar nu mai erau atât de insistenți. Al doilea, și cel mai important, a fost că paza avea să fie asigurată de către echipa lui Andrei Irode, ceea ce, pentru mine (și sunt sigură că nu sunt singura aici) e garanția siguranței și a profesionalismului. Ceea ce s-a și întâmplat de altfel.

Lăsând la o parte micile incidente de natură organizatorică (și aici nu are nimic de a face cu echipa lui Andrei, ci cu orgoliul celor care se cred un fel de Heimdall mioritic și au impresia că pot tuna și fulgera ca-n ograda lor), lucrurile s-au desfășurat bine, intrarea s-a făcut ușor, controlul, decent, iar cozile… n-au prea fost. La fel de bine au stat lucrurile și înăuntru unde, spre deosebire de alte ocazii, standurile cu băuturi și alimente au părut să fie suficiente.

Dar să trecem la oile noastre muzicale: primii pe scenă au fost barbarii de la GOD. Activând încă din 1992 (când se numeau V.O.M.A), românii ne-au arătat (din nou, dacă mai era nevoie) de ce și-au meritat locul pe una din scenele Wacken: și-au folosit jumătatea de oră alocată ca să pună publicul de-a dreptul pe jar. De mult n-am mai văzut atât entuziasm față de trupa din deschidere, dar în cazul de față e chiar explicabil: în primul rând GOD aduc oarecum a Amon Amarth: nu neapărat stilistic sau tematic (deși ambele aspecte au elemente comune) ci mai degrabă prin atmosfera în care te introduc concertele lor. Astfel, cei de la GOD și-au câştigat publicul de partea lor: cei care le cunoşteau de dinainte versurile le-au cântat odata cu cei de pe scenă, iar ceilalți au scandat, au aplaudat și chiar s-a format un mic wall of death.  Una peste alta, GOD sunt de văzut, ascultat, cumpărat.

Între timp, publicul se înmulțise simțitor, alcoolizase (sau hidratase, erau şi minori prin zonă) corespunzător și păreau pregătiți de ce avea să urmeze: și ce a urmat au fost cehii de la Hypnos, care mai cântaseră în deschiderea suedezilor și în precedentele concerte ale turneului. Cu un chitarist de împrumut – Canni de la Six Degrees of Separation înlocuindu-l pe Igor Hubík, absent din motive de sănătate – şi cu mult chef de cântat, cehii, la rândul lor, au reuşit să facă publicul să se simtă bine. Recitalul celor de la Hypnos ar putea să fie rezumat astfel: viteză, pogo, ventilatoare (!)  şi bas. Cam mult bass pentru gustul meu, deoarece cam acoperea toate celelalte instrumente, dar să sperăm că aici a fost vina sunetistului, şi nu e o chestie de orgoliu (cum s-a întâmplat, de exemplu, pe ”noul” album Manowar, unde bass-ul lui DeMaio acoperă orice altceva. Dar să nu divagăm). Cumva, Hypnos nu m-au prins în mod special, dar sunt o trupă care sună bine, cu ceva ani de experiență în spate (destul de mulți, activând din 1999) și un solist/ basist carismatic și care știe cum să-și câștige publicul). De apreciat faptul că, deşi nu mulți le ştiau versurile sau piesele, cei patru au cântat cu chef şi cu respect pentru cei din fața lor. Dar, mă rog, nu toată lumea e Max Cavalera, să-şi verse nemulțumirile asupra celor care, până la urmă, le plătesc biletele.

Şi iată că, după o nouă pauză, pe scena acoperită de fum urcă şi vedetele serii, suedezii de la Amon Amarth. Cu băieții de la Amon Amarth stă simplu treaba: de la primele acorduri, sala explodează şi aşa rămâne până la sfârşit. Father of the Wolf, prima piesă din playlist (şi primul single de pe Deceiver of the Gods), este de ajuns pentru a face o sală întreagă să se dezlănțuie, fiind urmată de piesa care dă titlul noului album. Imediat după asta, publicul începe, în mod spontan, să îi cânte ”Happy Birthday” lui Johan Hegg, care tocmai împlinea 41 de ani. Se dă astfel una bucată viking fioros și mai-nainte răgitor, zâmbind cu gura până la urechi, încântat nevoie mare.

Concertul se derulează fără mari probleme, singura parte proastă fiind că, în față cel puțin, vocea s-a auzit destul de slab la început. Hegg, deşi puțin bolnav, cum mărturisea el însuși pe pagina personala de Facebook, a fost însă, la înălțime, și nu doar prin prisma celor 1.80m, cât estimez că are. Johan Hegg este, după mine, unul dintre cei mai carismatici soliști din lumea muzicii metal. Știe să antreneze publicul, să comunice cu acesta și să-i facă pe toți cei prezenți să se simtă ca tocmai aterizați in Asgard. Bine, aici un mare merit ȋl au și cei patru colegi de trupă ai săi și dinamica pe care o au ȋmpreună. Amon Amarth au aceeași componență din 1998, lucru care se vede: trupa e bine ȋnchegată. Am putea spune chiar că atât de bine ȋnchegată ȋncât, când suedezii o pun de-un headbang, e sincron. Simpatic lucru de altfel.

Concertul continuă cu piese ca As Loke Falls, Guardians of Asgaard (de-aia am vorbit eu azi mai mult prin semne) sau Blood Eagle și.. pe scenă intră organizatorul, cu un tort și o sticlă de șampanie, tot pentru Hegg, care le-a primit vag jenat (cică suedezii-s mai introvertiți). Dacă față de șampanie a avut o atitudine gen Till Lindemann (agit-o bine și stropește publicul, fanii Rammstein știu), când a venit vorba de tort, acesta a fost lăsat pentru mai târziu. Fie vorba-ntre noi, tortul era cu Hello Kitty. Acum, serios, nimeni nu pretinde să fi fost cu Fenris sau Surtur (deși… ), dar măcar un Grumpy Cat, ceva pe-acolo. Zic numa’.

Concertul se apropie de sfârșit, cei cinci ȋși iau la revedere pe ultimele acorduri din War of the Gods, dar revin la insistențele publicului, Hegg cu ditai Mjollnir-ul ȋn mână, pentru că este Twilight of the Thunder God, căreia ȋi urmează, fără ȋndoială, cea mai celebră piesă a suedezilor: Pursuit of Vikings. Măcar la asta știa toată lumea versurile. De data asta, ȋn ciuda insistențelor, cei cinci rămân ȋn backstage, lăsând publicul să se bată pe câte-o pană, câte-un prosop, chestii d-astea creștinesti.

Noi am mai rămas de vorbă cu cei de la GOD – sunt simpatici foc și foarte de treabă. Amuzant a fost momentul când cineva, de la distanță, a zis ”uite-l pe Hegg” și a luat-o la fugă ȋntr-acolo. Era, de fapt, Castoru’, solistul de la GOD. Punem asta pe seama oboselii și a licorilor bahice aferente. Și mai vrem Amon Amarth. Cu GOD ȋn deschidere, dacă se poate, că-i o combinație reușită.

Ana Ursulescu

Despre Ana Ursulescu

10 comments

  1. Tort cu Hello Kitty?!?! Seeios?!?! Drace, mai bine comiteau una din asta cei care l-au facut.

  2. Aaaa.. tocmai mi-am dat seama. pe tort scrie Birthday Happy.

    • Este de bine, atunci 🙂
      PS – Am citit cronica ta, încă de când a apărut. Nice done 🙂 Very nice done. Uite așa mai apar și cronici bune, nu numai porcării scrise de persoane cu probleme de limba română și cu lipsă de coloană vertebrală 🙂

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*